…Ci de furie.
Laptopul stă deschis pe masa mică de lângă pat, lumina rece a ecranului îmi taie fața în două, iar salonul pare și mai gol decât este deja. Profesorul meu, domnul Ionescu, își drege vocea și își potrivește ochelarii, uitându-se la mine cu o îngrijorare pe care încearcă s-o ascundă sub calmul lui obișnuit.
— Mara, ești sigură că vrei să faci asta acum? Abia te ții pe picioare.
Îl privesc drept în ochi și nu clipesc, pentru că dacă clipesc, simt că mă prăbușesc.
— Nu mai am nimic de pierdut, îi spun încet. Dar s-ar putea să am totul de câștigat.
Scoate stickul negru din buzunarul hainei mele, acolo unde îl țin ascuns încă din ziua în care Daniel mi l-a dat, și îl introduce în laptop. Pentru o secundă, nu se întâmplă nimic. Apoi apare o fereastră cu cerere de parolă.
Îmi tremură degetele deasupra tastaturii, dar nu ezit. Scriu data în care ne-am cunoscut, prima noastră zi reală, nu cea pe care o povesteam altora. Apăs Enter.
Ecranul clipește.
Se deschide.
Un dosar după altul. Nume. Sume. Contracte. Înregistrări audio. Video. O rețea întreagă desfășurată în fața mea ca o hartă a unui război pe care nu știam că îl trăiesc.
Respirația mi se blochează în piept.
