Cristina a fost prima care și-a revenit.
— Și tu cine mai ești? — a întrebat cu dispreț, ridicând bărbia. — Alt invitat rătăcit?
Tatăl meu s-a oprit la câțiva metri de masă. M-a privit o clipă — doar o clipă — dar în acea privire era tot: liniște, siguranță… și o promisiune.
— Sunt tatăl ei, — a spus simplu.
În sală s-a făcut și mai liniște.
Cristina a izbucnit într-un râs batjocoritor.
— A, desigur! Muncitorul din subsoluri, nu-i așa? Ai venit să-ți iei fiica acasă? Foarte bine, luați-vă și dispăreți!
Tatăl meu nu i-a răspuns imediat. A deschis încet mapa veche pe care o ținea în mână. Din ea a scos câteva documente îngălbenite, apoi altele, mai noi, atent aranjate.
Robert, care până atunci păstrase o atitudine rece, a întors capul din nou spre el.
— Despre ce este vorba? — a întrebat scurt.
Tatăl meu a făcut un pas înainte și a așezat dosarul pe masă, chiar în fața lui.
— Despre compania dumneavoastră, — a spus calm. — Sau, mai exact, despre cine a salvat-o acum zece ani de la faliment.
Un murmur ușor a trecut prin sală.
Robert s-a încruntat.
— Nu înțeleg.
— Atunci ar trebui să citiți, — a răspuns tatăl meu și a împins documentele spre el.
Cristina a pufnit.
— Ce farsă ieftină…
Dar vocea i s-a stins când Robert a început să răsfoiască actele.
Chipul i s-a schimbat treptat. Mai întâi nedumerire. Apoi tensiune. Apoi ceva mult mai serios — teamă.
— Nu se poate… — a șoptit el.
Toți se aplecau acum spre masă, încercând să vadă.
Tatăl meu a vorbit din nou, fără grabă:
— În perioada în care firma dumneavoastră era îngropată în datorii, cineva a cumpărat în tăcere o parte semnificativă din obligațiuni. Apoi a finanțat restructurarea prin intermediul unor companii intermediare. Fără acel sprijin… nu ați fi fost astăzi aici.
