Am luat două ture suplimentare în weekend. Timp de trei săptămâni, am mâncat porții mai mici și i-am spus lui Robin că nu mi-e foame – ceea ce era doar o jumătate de minciună, pentru că am învățat să mă conving să renunț la foame când e în joc ceva mai important.
Trei săptămâni mai târziu, am avut destui bani și am cumpărat geaca. Simțeam că am realizat ceva ce nu eram sigur că pot face deloc.
Le-am pus pe masa din bucătărie, împăturite frumos, cu zgarda ridicată, exact ca în magazin. Când Robin a ajuns acasă, și-a lăsat rucsacul în ușă și s-a oprit când a văzut geaca.
“Doamne… Este…?” a șoptit ea.
“Al tău, Robbie… Doar al tău.”
A mers încet spre ea, de parcă i-ar fi fost teamă că ar putea dispărea, a ridicat-o cu grijă și a privit-o din toate părțile.
Apoi s-a uitat la mine, cu lacrimi în ochi, și și-a aruncat brațele în jurul gâtului meu atât de tare încât m-am dezechilibrat un pas înapoi.
„Eddie…“, sagte sie leise in meine Schulter, und mehr sagte sie eine ganze Minute lang nicht.
Als sie sich schließlich löste, strahlte sie.
„Ich werde sie jeden einzelnen Tag tragen. Sie ist wunderschön.“
„Wenn sie dich glücklich macht, zählt nur das“, sagte ich und blinzelte schnell.
Robin trug die Jacke jeden Morgen zur Schule. Sie war so glücklich… bis zu dem Nachmittag, an dem sie nach Hause kam und ich sofort wusste, dass etwas ganz und gar nicht stimmte.
Sie trat durch die Tür, ihre Augen rot, die Hände fest an den Seiten – so macht sie das immer, wenn sie versucht, nicht zu weinen.
Die Jacke hielt sie im Arm statt sie zu tragen. Schon von Weitem sah ich den Riss – sauber entlang der Seitennaht, und am Kragen war der Stoff verzogen.
Ich streckte die Hand aus, und sie gab sie mir wortlos.
In der Schule hatten einige Kinder die Jacke in die Finger bekommen. Sie rissen daran, zogen daran, schnitten sogar mit einer Schere hinein und lachten dabei. Als sie sie zurückbekam, war alles zerstört.
