Pentru că trebuia să înțeleagă un lucru foarte clar:
Nu eram o amintire.
Nu eram o greșeală.
Și cu siguranță nu eram fata pe care crezuse că o poate șterge.
Mă întorsesem — întreagă.
— Felicitări, Adrian — am spus.
Vocea mea era calmă — cândva, asta l-ar fi surprins. A fost o vreme când a-mi rosti propriul nume necesita o luptă pentru control.
Privirea lui aluneca peste mine în fragmente, ca și cum mintea lui nu putea cuprinde totul dintr-odată. Mai întâi rochia. Apoi postura. Apoi chipul.
Și în cele din urmă — numele meu.
Un mic semn brodat, cusut în mătase deasupra inimii mele.
Discret. Aproape invizibil.
Dacă lumina nu cădea exact cum trebuie.
Și chiar căzuse.
În acea singură clipă, am văzut-o.
