Domnul Hargrove.
Investitor în compania tatălui meu. Un om care vorbea cu o autoritate liniștită — aceea care vine din convingerea că deținerea îți dă dreptul să judeci totul.
Vocea tatălui meu se schimba când vorbea cu astfel de oameni.
Devenea mai blândă. Controlată.
Echilibrată.
Pentru că în afara familiei conta convingerea.
În familie, era suficient controlul.
— E mai rău decât credeam — a spus calm tatăl meu. — Problemele ei de citire, felul în care reacționează sub presiune — nu arată bine.
Nu putem lăsa asta să fie legat de brand. După absolvire vom încheia totul curat.
Pentru o clipă, nu am înțeles.
Nu pentru că era neclar —
ci pentru că o parte din mine încă mai credea că există lucruri pe care un părinte nu le spune niciodată despre copilul său.
Mai ales despre cineva pe care îl vede doar ca „resursă”.
M-am ridicat prea repede și mi-am lovit cotul de dulap.
Durerea aproape că nu conta.
Atunci l-am văzut pe Adrian.
