M-am uitat la fiica mea. “Asta—”
“Aproape că a leșinat, mamă!” a replicat Sam. “Tatăl ei muncește non-stop. Săptămâna trecută nu mai era curent. Da, nu suntem bogați, dar putem mânca.”
Dan și-a pus mâna pe umărul lui Sam. “Vorbești serios, Sammie?”
Ea a dat din cap. “E rău, tată. Astăzi, la școală, a leșinat pentru scurt timp la educație fizică. Profesorii i-au spus să mănânce mai bine. Dar mănâncă doar prânzul — și nici măcar nu în fiecare zi.”
Furia mea a dispărut. M-am așezat la masa din bucătărie, am simțit cum camera se schimbă. “Eu… Eram îngrijorat de întinderea cinei. Și fata asta drăguță doar încearcă să treacă peste zi… Îmi pare rău, Sam, n-ar fi trebuit să țip.”
Sam mi-a întâlnit privirea, încăpățânat și blând în același timp. “I-am spus să se întoarcă mâine.”
Am oftat, epuizat, dar mândru. “Bine. Adu-o înapoi ca să poată mânca ceva.”
A doua zi am gătit tăiței în plus, cu nervii înfiorați, în timp ce condimentam carnea tocată. Lizie s-a întors, și-a îmbrățișat rucsacul. La cină, și-a golit farfuria și apoi și-a șters cu grijă scaunul.
Dan a întrebat: “Ești bine, Lizie?”
Ea a dat din cap, evitându-i privirea.
Până vineri, era o parte integrantă a casei noastre — temele, cina, la revedere. A ajutat-o pe Sam să spele vasele, a fredonat încet. Într-o seară a adormit la bar, speriată și și-a cerut scuze de trei ori.
Dan mi-a prins brațul. “Să chemăm pe cineva? Are nevoie… Ajutor, nu?”
“Și ce să spunem?” am șoptit. “Că tatăl ei e falit și ea obosită? Nu știu cum să procedez, Dan. Trebuie doar să dăm tot ce putem.”
