Proiect de prezentare.
Identitate vizuală proprie.
Contacte directe.
Acces la eveniment.
Și, cel mai important, curajul de a nu mai cere voie.
Primul pas este cel mai dificil: să-mi asum că ceea ce fac este suficient de bun. Stau în fața ecranului și selectez lucrările mele preferate. Nu cele aprobate de ea, nu cele modificate până la pierderea ideii inițiale, ci acelea în care încă se vede cine sunt eu. Îmi tremură mâna când le trag într-un folder nou, pe care îl numesc simplu: „Victoria”.
În acea seară, creez un portofoliu complet. Nu perfect, dar sincer. Nu încerc să impresionez, încerc doar să arăt adevărul.
A doua zi, îmi sun unul dintre foștii clienți. Un bărbat care m-a contactat inițial pentru un apartament mic, dar care, în final, mi-a spus că stilul meu i-a schimbat complet percepția asupra spațiului. Îi explic că am nevoie de o recomandare. Nu cer favoruri, cer doar o opinie sinceră. Acceptă imediat și, în câteva ore, îmi trimite un text atât de autentic încât simt pentru prima dată că nu sunt o impostor.
În următoarele zile, totul se mișcă rapid. Trimit e-mailuri, contactez reviste, îmi creez o pagină simplă unde îmi expun lucrările și povestea, fără să menționez nimic despre sora mea. Nu mai vreau să exist în raport cu ea.
Apoi ajung la cel mai riscant pas: accesul la eveniment.
Știu că nu pot intra ca invitată obișnuită. Lista este controlată strict, iar numele meu nu mai este acolo. Dar știu și că astfel de evenimente au mereu nevoie de colaboratori de ultim moment.
