Îi arătam fiicei mele câteva fotografii vechi din facultate. Avea cam cinci ani. Am ajuns la o poză cu mine și fostul meu iubit, un tip cu care am fost înainte să-l cunosc pe tatăl ei.
Credeam că aruncasem acea poză.
Ea a arătat spre el și a spus: „Îl știu. E omul care mi-a dat brățara la bâlci.”
Mi s-a strâns stomacul. Bâlciul?
Trecuseră luni bune de când fuseserăm la acel mic bâlci de vară de la marginea orașului Milișăuți. Din acela cu tarabe prăfuite, vată pe băț scumpă și carusele obosite. Îmi aminteam mai ales pentru că atunci câștigase o banană uriașă de pluș la un joc aproape imposibil.
Și brățara?
Îmi aminteam vag. Venise alergând spre mine, fluturând o brățară albastră cu alb, spunând: „Un domn mi-a dat-o! Era foarte drăguț!” Am presupus că era vreun vânzător de la standuri care oferea nimicuri copiilor ca să atragă clienți. Părea ieftină și inofensivă, așa că doar am zâmbit și am mulțumit.
Dar bărbatul din poză — Nicolae — era cineva pe care nu-l mai văzusem de aproape șapte ani.
Nu mai vorbisem cu el de când pusesem capăt relației și plecasem din apartamentul nostru mic din Constanța, doar cu un geamantan și planul de a mă muta la București.
Pentru mine, el trebuia să fie „pentru totdeauna”. Sensibil, artistic, mereu schițând ceva pe colțurile caietelor. Fuseserăm de nedespărțit trei ani, dar când am primit un job în alt oraș și el nu putea să-și lase tatăl bolnav, totul s-a destrămat. Timpul ne era potrivnic. Și mi-am spus că asta era suficient ca să las totul în urmă.
Dar acum fiica mea îmi spunea că l-a întâlnit — întâmplător, ca și cum destinul îl aruncase din nou în viețile noastre, ca un bumerang.
