Nu a avut replică.
Când și-a cerut scuze, a fost simplu, sincer, fără justificări.
Am plecat mai grea decât venisem.
Știam că în pod erau încă niște cutii. Lucruri din casa mamei mele — cărți, scrisori, obiecte mici adunate de-a lungul unei vieți.
Nu le mai deschisesem de la moartea ei.
În a treia cutie am găsit jurnalul ei, ascuns într-un pulover care încă îi păstra parfumul.
Am citit pe podeaua podului până când totul a început să capete sens.
Colierul fusese al mamei ei. Sora ei credea că ar fi trebuit să-i revină ei. Asta le-a rupt relația. O rană care nu s-a vindecat niciodată.
Mai târziu, sora ei murise, iar ruptura rămăsese definitivă.
Mama mea scrisese:
„Am văzut cum un colier a distrus o relație de o viață între două surori. Nu voi lăsa același lucru să se întâmple între copiii mei. Să fie îngropat cu mine. Să se aleagă unul pe altul.”
Am închis jurnalul și am rămas mult timp pe gânduri.
Nu era superstiție. Era dragoste.
În acea seară l-am sunat pe Dan și i-am citit tot pasajul. La capătul celălalt al firului a fost liniște lungă.
