Mi-a scris ceva pe un bilețel. „Du-te la el. E la depozitul de pe strada Iacobescu. Pictează un mural săptămâna asta.”
Am mulțumit și am plecat, amețită.
L-am găsit ușor. Scări, pânze, pereți acoperiți cu culori, forme, chipuri — un vis viu pe cărămidă.
Și el era acolo.
Cu șapte ani mai în vârstă, puțin mai obosit, dar era el.
S-a uitat în jos de pe scară și a încremenit.
— Liana?
Am uitat să respir.
— Bună, am șoptit.
A coborât încet. Și-a șters mâinile de o cârpă pătată de vopsea. M-a privit ca și cum încerca să rezolve un puzzle pierdut de ani.
— Ai venit, a spus.
Am dat din cap.
Am stat pe niște găleți răsturnate. La început a fost stânjenitor. Apoi, ca și cum anii nu ar fi trecut, conversația a început să curgă.
— Am văzut-o, a zis încet. Fata ta. N-am vrut să o sperii. Nici pe tine.
— Ea a spus că i-ai dat o brățară.
— Nu știam dacă să-ți spun ceva. Te-am văzut și pe tine la bâlci. De departe. Păreai… fericită.
Nu am știut ce să răspund.
