Gândul ăsta nu-mi mai dădea pace. De ce m-ar fi căutat după atâta timp? Și de ce nu a luat legătura direct?
Am început să mă gândesc la brățară. Am scos-o din cutiuța de bijuterii a fiicei mele. Era prea bine lucrată ca să fie un simplu premiu de bâlci. Fiecare mărgea avea simboluri gravate, ca niște constelații. Îmi aminteam că Nicolae făcea brățări de genul — chiar vânduse odată pe internet ca să-și plătească chiria.
Am început să-l caut online. N-am găsit nimic. Nici rețele sociale, nici măcar LinkedIn sau Facebook vechi.
Și apoi mi-am amintit — cofetăria mamei lui. “Iasomie & Secară.”
Am căutat-o pe Google. Încă deschisă. Tot în Constanța.
Weekendul următor, i-am cerut fostului soț să o ia pe fiica noastră o zi în plus. Nu a pus întrebări. Mi-am făcut bagajul și am condus cinci ore înapoi, în orașul pe care îl părăsisem.
Am parcat vizavi de cofetărie, cu inima bătând ca o tobă.
Arăta la fel ca atunci — cu rame galbene, marchiză albastră, miros de cardamom și pâine proaspătă. Am intrat și am fost lovită de amintiri.
O femeie de la tejghea s-a uitat lung și a făcut ochii mari.
— Liana? a întrebat.
Am clipit. — Doamna Rădoi?
A venit și m-a îmbrățișat de parcă nu trecuseră ani.
— Nicolae nu e aici acum, a spus ea fără să o întreb. Dar mai vine. Ține ateliere de artă în partea cealaltă a orașului.
Tonul ei trăda că știa mai mult decât voia să spună.
