Profesorul oprește înregistrarea și se uită la mine.
— Mara, asta e suficient pentru a-i distruge.
Îmi întorc privirea spre el.
— Nu vreau doar să-i distrug. Vreau să-i expun.
În următoarele ore, nu mai simt durerea din corp, nu mai simt oboseala, nu mai simt nimic în afară de o determinare rece care mă ține în viață. Copiem totul. Organizăm. Facem copii de siguranță. Trimit pachete anonime către presă, către procurori, către oameni care nu pot ignora astfel de dovezi.
Când terminăm, este aproape dimineață.
Profesorul îmi atinge ușor mâna.
— Ai început ceva de care nu te mai poți întoarce.
Zâmbesc slab.
— Nu vreau să mă întorc.
Două zile mai târziu, orașul fierbe.
Știrile urlă despre un scandal de proporții. Numele familiei Voicu apare peste tot. Anchete deschise. Percheziții. Conturi blocate.
Stau în salonul meu și privesc televizorul fără să clipesc.
Și atunci, ușa se deschide.
Victor intră fără să bată.
