Nu mai are zâmbetul acela superior. Nu mai pare plictisit. Ochii lui sunt întunecați, iar maxilarul îi este încleștat.
— Ce ai făcut? întreabă, vocea lui fiind aproape un șuier.
Îmi întorc capul încet spre el.
— Ce trebuia.
Se apropie de pat, prea aproape, dar nu mă retrag.
— Nu înțelegi în ce te-ai băgat, Mara.
— Ba da, spun calm. În adevăr.
Râde scurt, fără umor.
— Adevărul nu contează. Puterea contează.
— Atunci de ce ești aici?
Se oprește.
Pentru o clipă, văd fisura. Frica.
— Pentru că încă pot opri asta.
— Nu mai poți.
