În următoarea oră, tot mai mulți oameni se opresc. Pun întrebări, fac poze, notează numele meu. Nu este o explozie, este o creștere lentă, dar constantă.
Și apoi, inevitabil, o văd.
Sora mea stă în mijlocul sălii, impecabil îmbrăcată, înconjurată de oameni. Râde, gesticulează, controlează spațiul exact așa cum a făcut mereu.
Privirea ei se oprește, în cele din urmă, asupra zonei mele.
Pentru o fracțiune de secundă, nu mă recunoaște. Apoi, expresia i se schimbă.
Nu este furie. Nu este șoc.
Este… realizare.
Se apropie încet. Oamenii din jurul ei continuă să vorbească, dar ea pare să nu mai audă nimic.
Se oprește în fața mea.
„Ce faci aici?” întreabă, pe un ton scăzut.
O privesc calm.
„Lucrez.”
Nu ridic vocea. Nu explic. Nu justific.
Se uită în jur, la oamenii care analizează instalația mea, la interesul real din ochii lor. Și atunci înțelege.
Nu mai sunt în umbra ei.
Pentru prima dată, suntem pe același teren.
„Ai plănuit asta?” întreabă.
Zâmbesc ușor, fără ironie.
„Nu. Am decis.”
