Rămâne tăcută câteva secunde. Apoi dă din cap, aproape imperceptibil.
Nu îmi cere scuze. Nu recunoaște nimic din ce a spus. Dar nici nu mai încearcă să mă micșoreze.
Pentru mine, este suficient.
Spre finalul serii, primesc mai multe cărți de vizită decât am primit în toți anii în care am lucrat sub numele ei. O revistă îmi propune un interviu. Un dezvoltator îmi cere să discutăm un proiect.
Dar cel mai important moment nu vine de la niciunul dintre ei.
Telefonul meu vibrează.
Un mesaj de la mama.
„Am ascultat mesajul din greșeală. Îmi pare rău că nu am văzut mai devreme cine ești cu adevărat. Sunt mândră de tine.”
Mă opresc pentru o clipă, în mijlocul aglomerației. Nu simt nevoia să răspund imediat. Nu mai am nevoie de confirmarea nimănui ca să știu cine sunt.
Ridic privirea și îmi văd instalația luminată perfect, cu oameni care încă se opresc, încă privesc, încă descoperă.
Nu este doar un proiect.
Este dovada că nu am fost niciodată ceea ce au spus ei despre mine.
Iar când ies din sală, pentru prima dată după mult timp, nu mai plec dintr-un loc în care nu am fost văzută.
