— Îi luăm — spuse scurt. — La unitate.
— Ea are banii! — țipă Oksana. — Noi doar apartamentul îl voiam!
Capul i-a fost împins din nou la podea.
Pe scară, o vecină privea îngrozită.
Nu am răspuns. Am coborât.
În fața blocului aștepta o mașină gri, discretă, de serviciu. M-am așezat pe bancheta din spate.
După câteva minute i-au scos afară. Denis primul — încătușat, cu cămașa ruptă. Oksana plângea. Tamara Arkadievna mergea ultima, privind drept înainte.
Când au trecut pe lângă mașină, s-a oprit o secundă.
— O să ne întoarcem! — a strigat. — E apartamentul meu! Fiul meu! Fără noi nu ești nimeni!
Ușa s-a închis.
— Apartamentul va fi securizat — spuse ofițerul. — Veți fi dusă la un centru de odihnă al serviciului.
— Mulțumesc.
Mașina porni.
M-am uitat la ferestrele mele de la etajul trei. Lumina încă era aprinsă.
„O să putrezești aici” — îmi reveni în minte vocea ei.
Am deschis valiza și am oprit terminalul. Lumina albastră se stinse.
Pe telefon apăru un mesaj de la Oksana:
