Apoi, la o întâlnire cu vechi colegi, un prieten a spus, cu un zâmbet: — Hei, Alex… îți mai amintești de Andreea? Se mărită.
Am zâmbit cu o grimasă. O parte din mine, cea pe care o țineam bine îngropată, s-a încordat brusc. N-am spus nimic, dar am întrebat, cu un aer nepăsător:
— Cu cine?
— Cu un băiat simplu… muncitor, parcă. Electrician sau ceva de genul ăsta. Nici nu mai știu exact. Dar am văzut poze. Se vede că e fericită.
Fericită?
M-a izbit cuvântul ăsta mai tare decât m-ar fi izbit un pumn în stomac. Fericită. Ea? După tot ce-i făcusem? După cum o lăsasem, fără să mă uit în urmă?
A doua zi, ca un om beat de gânduri, am început să o caut. Am găsit profilul ei pe Facebook. Era discret, fără prea multe poze, dar destule cât să văd că arăta și mai frumoasă decât o știam. Era altceva la ea. Un calm în privire, o lumină. Zâmbea sincer, cald, alături de un tip cu haine de lucru și mâini mari, muncite. Îi scria simplu: „El e liniștea mea.”
Mă rodea o furie prostească, nejustificată. Cum să fie liniștită lângă… un amărât?
Am întrebat prin cunoștințe, am aflat că nunta urma să aibă loc la un restaurant cochet din Ploiești, orașul ei natal. Am decis să merg. Spuneam tuturor că vreau să o felicit, dar în realitate voiam să mă simt superior. Să o văd măritându-se cu un bărbat care n-avea nici măcar o diplomă universitară. Voia o viață „simplă”? Atunci să o aibă. Eu voiam să fiu acolo ca să văd cât pierduse.
