Am ajuns la nuntă îmbrăcat într-un costum Armani, cu ceasul de firmă la vedere. M-am așezat strategic într-un colț, aproape de scenă, cu un pahar de vin scump în mână. Așteptam momentul apariției mirilor, cu un zâmbet amar, pregătit să judec în tăcere.
Când au intrat, am rămas fără aer.
Andreea era superbă, într-o rochie fără pretenții, dar care părea cusută special pentru ea. Radia fericire, zâmbea din toată inima, ținându-se de mână cu el… cu EL.
Doar că el nu era cum mi-l imaginasem.
Nu avea haine scumpe, dar avea o postură dreaptă, demnă. Ochii îi erau senini, siguri pe el. Când a vorbit, avea o voce caldă și sigură, cu acel accent autentic, de om sincer și muncitor. Dar ce m-a devastat a fost privirea lui către ea. O adora. Fără urmă de îndoială, fără rezerve.
Andreea s-a uitat spre el ca și cum lumea întreagă dispăruse și rămăsese doar el. Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.
Aplauzele au început. Eu am rămas împietrit. În loc să râd, am simțit cum îmi tremură mâinile. Am ieșit discret în curtea restaurantului, m-am așezat pe o bancă și, fără să-mi pot controla trăirile, am început să plâng. Nu știu cât timp am stat acolo. Mă durea fiecare alegere greșită pe care o făcusem. Mă durea că nu fusesem eu acel om în ochii Andreei. Că o pierdusem nu pentru că ea nu fusese destul… ci pentru că EU nu fusesem destul de bărbat pentru ea.
La un moment dat, o voce blândă m-a trezit din starea aceea:
— Alex?
Am ridicat privirea. Era ea.
— Pot să stau?
Am dat din cap, neputincios. S-a așezat lângă mine, la distanță, dar suficient de aproape încât să-i simt parfumul. Același parfum discret care îmi amintea de diminețile în care o priveam dormind.
— Nu mă așteptam să vii, a spus, uitându-se în gol.
— Nici eu nu mă așteptam să… simt ce simt.
A tăcut.
