— Ți-e bine, nu? am întrebat, de parcă aveam nevoie de o ultimă confirmare.
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Da, Alex. Mi-e bine. Am ales cu inima de data asta. Și el… m-a învățat să mă iubesc din nou.
Am simțit că mă prăbușesc din nou, dar am strâns din dinți.
— Mă bucur pentru tine, am mințit. Și chiar dacă era o minciună egoistă, simțeam că trebuia să o spun.
— Și tu? Tu cum ești?
Am zâmbit amar.
— Eu? Am tot ce credeam că mi-am dorit. Dar am pierdut ce era mai valoros.
A oftat.
— Nu poți întoarce timpul, Alex.
— Știu… Dar poate, într-o altă viață…
— Nu trăim altă viață, Alex. Doar pe asta. Și în ea, am ales deja.
S-a ridicat, mi-a mai aruncat o privire și s-a întors în restaurant, unde se dansa și se râdea. Unde era fericirea pe care nu reușisem s-o ofer eu.
Am rămas pe bancă, tăcut. Și pentru prima dată în viață, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să pierzi.
Câteva săptămâni mai târziu, Ioana și cu mine ne-am despărțit. Fără scandal. Fără reproșuri. Era limpede că nu mai aveam nimic în comun, dacă avusesem vreodată. Am renunțat la funcție, la biroul mare, la aparențele care mă sufocau.
