M-am mutat înapoi la Ploiești. Nu pentru Andreea, ci pentru mine. Ca să mă regăsesc.
Am început să predau cursuri de vânzări la un liceu economic. Salariul era mic, dar simțeam că fac ceva util. Copiii mă priveau cu respect și curiozitate, nu pentru ce ceas aveam la mână, ci pentru că le vorbeam sincer.
Uneori, o văd pe Andreea în oraș. Ea nu mă vede, sau poate se preface. Merge de mână cu soțul ei, cu pași egali, complice. Odată am văzut-o cu un băiețel de mână. Avea ochii ei și mersul hotărât al tatălui. S-au oprit la o gogoșerie. Ea l-a sărutat pe frunte și copilul a râs.
Am întors privirea, cu inima strânsă și caldă în același timp. Durerea nu trecuse, dar o învățasem să o port ca pe o lecție.
Pentru că, în final, viața nu îți dă a doua șansă doar pentru că o ceri.
Ci doar dacă știi să devii alt om.
Și eu… în sfârșit, devenisem.
