Péter a vorbit încet, aproape cu grijă, și dacă Éva nu l-ar fi cunoscut atât de bine, ar fi putut chiar să creadă că era cu adevărat îngrijorat pentru ea. Dar Éva auzise de mult o altă nuanță în acea voce – nerăbdare, tensiune și dorința de a pune totul în ordine cât mai repede.
Éva a tăcut și și-a privit soțul cu atenție. Fața lui Péter era calmă, poate puțin obosită, dar nu era nicio grijă în ochii lui. Nici compasiune, nici frică. Doar acel calcul sobru care apare când cineva vrea să rezolve o situație neplăcută cât mai repede.
“Înțeleg că treci printr-o perioadă grea acum,” a continuat Péter, aplecându-se puțin mai aproape de pat. “Dar încearcă și să mă înțelegi. Mâine trebuie să lucrez, iar acasă e haos. Te-ai odihnit două zile, sunt sigur că te simți mai bine acum. E timpul să mergem acasă.”
Éva a simțit cum ceva se schimbă încet, rece. Nu era furie bruscă, nu vanitate ofensată. Era mai degrabă o realizare tăcută care s-a deschis încet, ca o ușă închisă de mult timp.
Deodată, a văzut nu doar bărbatul din fața patului ei, ci și persoana cu care împărțise cincisprezece ani din viața ei. Iar această imagine era acum mai clară ca niciodată.
Își amintea cum a început totul. Cum Péter aducea flori după serviciu, cum râdeau împreună în bucătăria din primul lor apartament încercând să gătească împreună. Pe atunci, Péter părea foarte diferit – cald, atent, cineva cu care chiar ți-ai fi putut imagina o viață.
Dar ceva se schimbase de-a lungul anilor. La început, Péter ajuta tot mai puțin în casă. Mai târziu, abia mai observa cât de mult făcea Éva în fiecare zi. În cele din urmă, i-a devenit firesc ca totul să fie treaba ei.
Éva și-a dat seama acum că în toți acești ani Péter nu întrebase niciodată cu adevărat: “Ești obosit?”
Această întrebare simplă nu fusese niciodată pusă.
