După cină, Jack a spus că mai are o oprire.
Au mers împreună la florărie. Jack a spus că florăria îl cunoștea pe nume. Știe chiar și comanda lui fără să întrebe: o lalea galbenă, în fiecare duminică, tulpina tăiată diagonal.
“De ce galben?” întrebase Nick.
Jack s-a uitat la lalea pentru o clipă.
“Soția mea este motivul pentru care știu cum arată lumina soarelui de aproape.”
Nick a tăcut.
“Fac asta în fiecare duminică de 32 de ani,” a continuat Jack. “N-am sărit nici măcar o dată. Totul a început în ziua în care am cunoscut-o pe Shirley. Ea și-a lăsat cumpărăturile pe trotuar, eu le-am luat pe toate. Tocmai cumpărasem această floare. I-am dat-o spontan. M-a privit ca și cum aș fi spus ceva în limba greșită. Și apoi a zâmbit… 32 de ani… zâmbetul acela nu s-a schimbat niciodată.”
Nick stătea în fața mea, la mormânt, cu mâinile împreunate.
“Când Jack a murit,” a spus el, “tot ce m-a gândit a fost la toate certurile. Toate lucrurile necugetate pe care le-am spus.” S-a uitat la piatra funerară. “Nu le-am mulțumit niciodată cu adevărat. M-am gândit doar la felul în care l-am tratat—și apoi la cum pur și simplu… Cum m-a ținut în brațe ca și cum aș fi numărat.”
Am clipit repede, dar ochii încă mă ardeau.
Nick și-a șters repede ochii. “Nu am vrut să-ți spun, Shirley. Credeam că vei spune că nu am dreptul să fac asta. După tot ce s-a întâmplat.”
I-am luat mâinile în ale mele. Erau reci, la fel cum mâinile adolescenților sunt reci când mergi cu bicicleta fără mănuși dimineața devreme.
“Nu trebuie să-ți fie rușine să iubești pe cineva care ți-a fost prieten, draga mea.”
Nick s-a uitat la mine. “A vorbit despre tine tot timpul în diner. La fiecare zece minute… Întotdeauna a fost ceva legat de tine.”
Am râs printre lacrimile care îmi curgeau pe față.
