Zilele următoare sunt un haos controlat. Procurori, declarații, întrebări. Ovidiu depune mărturie completă. Confirmă tot. Spune numele. Spune sumele. Spune planul.
Elena Voicu este arestată în propria casă, înconjurată de luxul care acum pare doar o închisoare aurită.
Eu stau în continuare în patul de spital, dar nu mai sunt aceeași femeie care s-a trezit acolo.
Într-o seară liniștită, când orașul începe să uite șocul și să transforme totul în poveste, deschid din nou laptopul.
Mai este un fișier pe stick.
Nu l-am deschis până acum.
Se numește simplu: „Pentru Mara”.
Respir adânc și dau click.
Apare un video.
Daniel.
Stă în sufrageria noastră, îmbrăcat casual, cu un zâmbet obosit, dar sincer. Inima îmi explodează în piept, iar lacrimile îmi încețoșează vederea.
— Hei, iubito, spune el încet. Dacă te uiți la asta, înseamnă că lucrurile nu au mers așa cum speram.
Îmi duc mâna la gură ca să nu scot niciun sunet.
— Știu că familia mea este periculoasă. Știu că ai văzut doar o parte din asta. Dar nu am vrut să te sperii.
Își trece mâna prin păr, gestul lui obișnuit.
— Am încercat să ies. Să mă rup de ei. Dar nu e atât de simplu. De asta am strâns toate dovezile astea.
