Se uită direct în cameră.
Direct la mine.
— Nu vreau să te răzbuni pentru mine. Vreau doar să fii liberă.
Un nod îmi urcă în gât.
— Dacă ai deschis stickul, înseamnă că ai ales să lupți. Și te cunosc destul de bine ca să știu că vei câștiga.
Zâmbește.
— Te iubesc, Mara. Și îmi pare rău că nu am putut să te țin în siguranță.
Ecranul se face negru.
Rămân nemișcată, cu lacrimile curgându-mi în tăcere, dar pentru prima dată nu sunt lacrimi de neputință.
Sunt lacrimi de încheiere.
Pentru că înțeleg acum.
Daniel nu m-a lăsat singură.
Mi-a dat armele.
Mi-a dat adevărul.
