“Ai fost atât de bună cu mine,” a șoptit Martha. “Atât de iubitoare și blândă. Nu ai pus niciodată la îndoială nimic, l-ai acceptat pe James ca pe al tău. Am crezut că Daniel a murit. Am crezut că acea parte din viața mea s-a terminat pentru totdeauna.”
Am crezut că acolo s-a terminat povestea. Dureros, da, dar ceva ce poate aș fi putut înțelege. O tânără, speriată și singură, alege siguranța în locul nesiguranței. Așa ceva li s-a întâmplat multor fete pe atunci.
Dar apoi m-am întors în pod și am citit restul scrisorilor.
Daniel nu murise în Vietnam. Fusese capturat, petrecuse trei ani ca prizonier de război și fusese eliberat în cele din urmă în 1972. Scrisorile ulterioare spuneau o poveste care mi-a făcut mâinile să tremure din nou.
În 1974 a scris: “Draga mea Martha, te-am găsit. Te-am văzut cu soțul tău, am văzut cât de fericită ești cu noua ta familie. Nu voi distruge ceea ce ai construit. Dar trebuie să știi că te voi iubi mereu și că voi veghea mereu asupra fiului nostru James de la distanță.”
A locuit în același oraș cu noi toți acești ani. Un fantomă la marginea vieții noastre care și-a văzut fiul crescând din umbră.
Dimineața următoare aveam nevoie să aflu mai multe. Am găsit adresa lui Daniel într-una dintre scrisorile mai noi și am condus prin oraș până la o casă mică pe lângă care probabil trecusem cu mașina de o mie de ori fără să mă gândesc.
Casa era goală, ferestrele bătute cu scânduri. Am bătut la ușa vecinului, o femeie în vârstă a deschis-o.
“Îl cauți pe Dan?” a întrebat ea, analizându-mi fața cu atenție.
“Da, doamnă. Așa e.”
Ea a dat din cap tristă. “Oh, dragă, Dan a murit acum doar trei zile. O înmormântare liniștită, aproape nimeni nu a fost prezent. A fost un om bun, dar în mare parte singur. Am auzit că era veteran.”
Picioarele mi s-au înmuiat. Acum doar trei zile. Chiar atunci am început să aud niște zgomote de zgârieturi în pod.
