— Inna — a spus Denis. Vocea îi era crăpată, vinovată, dar în acea vină se ascundea o lăcomie încăpățânată. — Mama are dreptate. Apartamentul l-ai primit de la bunica, iar noi avem datorii.
Datoriile mele sunt datoriile noastre, suntem familie. Oksana nu lucrează, mie mi-au spart recuperatorii geamurile la mașină. Ce pierzi dacă faci asta?
Trebuie doar să treci donația pe numele meu și gata. Te lăsăm să ieși. Îți comandăm chiar și cina.
Am privit geanta de piele de pe scaunul de lângă fereastră. Grea, cu închizători metalice și un emblema abia vizibilă pe clapetă.
Denis o numea mereu „tărtăcuța ta cu fiare”. Nu avea nicio idee că în interior se afla un terminal de comunicații securizate cu transmițător de localizare activ.
— Denis, ascultă-mă atent — m-am apropiat de ușă și am vorbit încet, aproape blând. — Ai cinci minute să descui. Nu ai nicio idee în ce v-ați băgat. Nu e o ceartă de familie. Este o chestiune de stat.
— Vai, ne sperie! — a intervenit Oksana, sora mai mică, cu trei credite neplătite pe iPhone-uri și cu un gol în cap. — Ce „chestiune”? Ești doar soția lui, Inka. O femeie obișnuită. Stai în întuneric și îți trece. Telefonul ți l-am lăsat în hol, nimeni nu te ajută.
Cred că sunt izolată de lume. Cred că plâng în întuneric.
Am privit ceasul. 17:12. La 17:15 aveam „check-in”-ul obligatoriu prin terminal. Dacă un angajat cu nivel maxim de acces nu se raportează în trei minute, iar GPS-ul indică „zonă roșie” (iar casa mea era în acel registru), se declanșează procedura „Alarm-1”.
Am deschis geanta. Degetele au introdus singure codul. Ecranul s-a aprins cu o lumină rece, albastră.
SISTEM: AȘTEPTARE CONFIRMARE STATUS
TIMER: 02:14… 02:13…
Nu am introdus codul de confirmare. În schimb, am activat procedura de „oprire forțată”. Sistemul a cerut biometrie. Am pus degetul. Procedura a fost activată fără posibilitate de anulare.
— Mamă, s-a liniștit! — s-a auzit vocea Oksanei. — Cred că deja semnează. Ți-am zis că cedează.
